|
CONŢINUTUL
BINECUVÂNTĂRII
În pasajul din Numeri 6:23-27, binecuvântarea începe cu „Domnul să te
binecuvinteze, şi să te păzească!”.
DOMNUL este cel care binecuvintează, nu noi, cei care facem slujba binecuvântării. Noi doar o rostim…
„Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de
tine!”
„Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!”
Toate aceste 3 versete încep cu Domnul, adică cu Iahve, Dumnezeul trinitar, şi alcătuiesc împreună o binecuvântare
desăvârsită, atotcuprinzătoare, din care nu lipseşte nimic.
La Efes. 1:3-7 citim că: ”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a
binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti … după bogăţiile harului Său”.
Tatăl este cel care a planificat existenţa
noastră şi ne-a creat ca fiinţe inteligente, spre-a ne bucura de toată creaţia Sa. Noi suntem binecuvântaţi şi că
existăm dar şi că conştientizăm acest lucru.
Dumnezeu ne-a binecuvântat prin Fiul pregătindu-ne mijlocul prin care să fim răscumpăraţi din lumea căzută în care
am apărut, şi ne-a trimes Duhul Său cel Sfânt ca să ne regenereze, făcându-ne astfel potriviţi pentru lumea
minunată pe care o va aduce curând în fiinţă.
„Domnul să
te binecuvânteze, şi să te păzească!” (Num. 6:24)
După ce ne-a adus în existenţă, Dumnezeu se oferă să ne ocrotească şi vrea să păzească şi pe copiii noştri, fapt
pentru care ne cere să-i binecuvântăm. Prin câte primejdii ne trec copiii…, este o adevărată minune că ei ajung
totuşi la maturitate, nu-i aşa?! Dumnezeu îi păzeşte nu numai de pericolele fizice la care sunt expuşi, dar mai
ales de păcatul care poate să-i ducă la pierzare veşnică. Dumnezeu îi păzeşte aducându-i la cunoştinţa Domnului
Isus Hristos, şi-i păstrează în această mântuire până la capăt.
De exemplu în Ps. 91, vedem cum Dumnezeu păzeşte pe cei ce se-ncred în El, atât de laţ cât şi de săgeată, ciumă,
groază sau altceva.
În Ps. 121 se declară că Domnul este păzitorul nostru, fapt pentru care nu-i posibil a fi atinşi de vreun rău
permanent.
Ps. 20:1 zice aşa: “Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui
Iacov”,
iar la 1 Petru 1:5 citim: “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu…”,
aşa că…
suntem conştienţi că-n momentul în care Dumnezeu începe să binecuvinteze pe copiii noştri nu numai cu existenţa ci
şi cu mântuirea în Domnul Isus Hristos, El se angajează să-i ocrotească până la capăt.
“Domnul să facă să lumineze Faţa
Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!” (Num. 6:25), este următoarea binecuvântare. Dumnezeu ne dă
lumina Lui pentru a distinge lucrurile şi realităţile aşa cum le vede şi El, să fim conştienţi de adevăratele
valori.
Platon îi compătimeşte pe oameni pentru că bâjbâie într-o existenţă a umbrelor. Mulţi oameni trec prin lumea
aceasta şi n-ajung niciodată să cunoască adevărata lumină, adevărata realitate care este în Hristos Isus.
Pe noi, Dumnezeu ne-a privilegiat – Îşi înalţă Faţa peste noi, ne luminează, şi ne face parte de ÎNDURAREA Lui.
Această îndurare înseamnă milă, graţie, favor nemeritat.
Când rostim această binecuvântare, spunem de fapt că noi vrem ca fiii şi fiicele noastre să primească de la
Dumnezeu binecuvântarea pe care nici ei şi nici noi nu o merităm! Îndurarea aceasta are doua aspecte:
a) aspectul negativ: Dumnezeu nu ne dă ceea ce merităm, nu ne dă pierzarea veşnică;
b) aspectul pozitiv: Dumnezeu ne dă ceea ce nu merităm, ne dă mântuirea, adică viaţa veşnică.
La cruce, Dumnezeu S-a îndurat de noi, şi noi cerem îndurare şi pentru copiii noştri. Toţi oamenii au nevoie
de-ndurare dar nu toţi o cer, nu toţi o doresc.., iar Dumnezeu ne-ndeamnă să cerem îndurare şi pentru copii. Nu-i
meritul nostru în experimentarea binecuvântării lui Dumnezeu!
Conştiinţa îndurării lui Dumnezeu constituie marea deosebire dintre credincioşii adevăraţi faţă de cei falşi. În
toate religiile false ni se relatează că omul, prin meritul său, poate să câştige favorul lui Dumnezeu. Din
Scripturi aflăm că favorul este dat de Dumnezeu, pe nemeritate, celor ce Il cer. De aceea, Dumnezeu ne învaţă să
cerem îndurarea Sa şi pentru copiii noştri!
“Domnul să-Şi înalţe Faţa peste
tine, şi să-ţi dea pacea!” (Num. 6:26)
Din nou Faţa Lui, bunăvoinţa Lui, apropierea (prietenia) Lui, este cauza binecuvântărilor noastre. Faţa Lui peste
noi nu este doar o luminare pasageră, temporară, ci ca o realizare permanentă, iar, ca urmare a acestei binefaceri,
ajungem să avem PACEA (articulat hotărât, nu doar pace!). Pacea reprezintă binecuvântarea mântuirii şi a tuturor
implicaţiilor ei. Lucrul de care avem toţi nevoie în mod real este pacea lui Dumnezeu, care include de fapt şi
pacea cu Dumnezeu.
Prin păcat, noi am ajuns în vrăşmăşie cu Dumnezeu, în conflict cu Singurul care ne poate ferici pentru veşnicie.
Întregul Israel este avertizat în acest sens:
“Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” (Hosea 13:9)
Oameni din toate timpurile au pierit pentru că nu s-au împăcat cu Dumnezeu, necunoscând astfel pacea Lui. Domnul
promite pacea, şi o dă celor care acceptă îndurarea Sa.
Copiii noştri se nasc c-o natură păcătoasă în virtutea căreia ajung în conflict cu Dumnezeu, în vrăşmăşie cu însuşi
Creatorul lor. Prin binecuvântare, noi cerem lui Dumnezeu să înlăture această stare de beligeranţă şi să le ofere
pacea. Mai precis, cerem ca şi descendenţii noştri să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos.
În N.T. ni se spune că “El este pacea noastră” (ex. Efes. 2:14).
Când zicem “Domnul să-ţi dea pacea!”, am putea parafraza în felul acesta: Domnul (Iahve) să-ţi dea pe
Isus, mântuitorul.
În Rom. 5:1 ni se spune: “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin
Domnul nostru Isus Hristos.”
În
binecuvântare cerem, precum aţi observat, ocrotire, îndurare şi pace.
Nu cerem de exemplu şi sănătate, deoarece pe de o parte este inclusă în acele trei, iar pe de
alta, “prin rănile Lui suntem tămăduiţi”!
Nu cerem nici bogăţie! Cine-i mântuit este bogat cu adevărat, chiar dacă aici nu are de-a face cu
abundenţă de valori materiale trecătoare…
Nu cerem succes! Cine-i în Hristos are “totul deplin” şi-n viaţa de acum, şi-n cea
viitoare, veşnică.
Psalmul 49 descrie pe unii oameni sănătoşi, bogaţi şi faimoşi (până şi ţările sunt numite cu numele lor…), dar care
in realitate sunt ca nişte dobitoace care merg la tăiere. - De ce?! - Pentru că nu-L cunosc pe Domnul Isus Hristos
şi n-au pace cu Dumnezeu.
|
