- B -  BISERICILE PROFETICE
prezic ce se va întâmpla cu Biserica în fiecare etapă istorică pe care o va parcurge. Cele 7 perioade descrise în ‘scrisori’, prezintă 7 tipuri de creştinism. 

1. Prima etapă este reprezentată de biserica din Efes şi prezintă ‘BISERICA APOSTOLICĂ’ sau ‘BISERICA PRIMARA’.
Apostolii au pus temelia bisericii, pe baza învăţăturilor Domnului Isus Hristos - doctrinar aveau o învăţătură corectă. În această biserică problema mare a fost cine sunt apostolii: “stiu că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. (Apoc. 2:2) Cei care s-au pretins apostoli fără a şi fi, au fost lesne detectaţi şi înlăturaţi.. În primul secol au existat apostolii autentici, dar, pe langa ei au aparut si imitatorii, despre care Pavel spune ca se dădeau drept “îngeri de lumină”, dar veneau cu învăţături false. În această etapă, credincioşii au fost în stare să depisteze infiltrările rele. Biserica Primară “nu suferea pe cei rai”. Anania si Safira de exemplu au fost puşi imediat la disciplină… Această biserică “ura faptele Nicolaiţilor”, a celor care voiau să introducă clericalismul. Era o biserica activă, de care Domnul spune: “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta”, ştiu activitatea ta… Dumnezeu însă nu se mulţumeşte cu faptele noastre, ci ne vrea pe noi înşine. Neglijarea acestei priorităţi a dus la marea lacună: slăbirea în “dragostea dintâi”, părăsirea ei chiar… 

2. A doua etapă este reprezentată de catre biserica din Smirna, conoscută ca ‘BISERICA PERSECUTIEI’ şi ţine de la sfârşitul secolului unu, pana la anul 313.
Domnul spune acestei biserici: “Ştiu necazul tău şi sărăcia ta”, fiindcă bisericile au fost alcătuite din oameni săraci - credinciosii din vremea aceea erau oameni proscrisi, persecutaţi pentru credinţă şi n-aveau dreptul să prospereze.
Domnul spune: “veţi avea un necaz de zece zile”, şi au fost 10 ‘valuri’ (perioade) distincte de persecuţie. A 10-a perioadă (sub împăratul Diocletian), a fost cea mai crâncenă dintre ele.
La 306, împaratul a pus să se înalţe o statuie a unui soldat roman, cu piciorul pe Biblie, având ataşată inscripţia: “S-a stins numele de creştin”.
La 313 însă, împaratul Constantin a recunoscut că aşa de mulţi soldaţi romani erau creştini încât a fost nevoit să proclame crestinilor libertate de închinare la Dumnezeu şi lui Isus Hristos.
Biserica din Smirna a fost strivită…, dar a dat parfumul frumos al mărturiei creştine. Domnul nu le cere acestora decât să ramână “credincioşi până la moarte”. O singură problemă a avut aceasta biserică: ce sa facă cu credincioşii care în perioadele de persecuţie se lepădau de credintă?! Cum trecea valul încercării, aceia reveneau şi reafirmau că şi ei vor să facă parte din biserică…, iar comunitatea trebuia s-analizeze: îi reprimim sau nu?! Ce facem cu ei?!
Unii, care ‘s-au jucat de-a ping-pong-ul’, n-au rămas credincioşi… 

3. La 313 se dă faimosul Edict din Milan de către împaratul Constantin cel Mare, când creştinismul este cunoscut oficial ca religie liberă. Intrăm în perioada reprezentată de biserica din Pergam. (gamos = căsătorie, nuntă) - ‘BISERICA DE STAT’
Acesteia, Domnul îi spune: “Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea” când ai fost persecutată. Persecuţia apare aici la trecut (nu la viitor ca la Smirna). Am zice că în sfarsit…, creştinii au trecut de perioada groaznică a persecuţiei, şi-acum pot să se închine în libertate…, dar n-a fost sa fie aşa. Măsura de recunoaştere oficială a creştinismului n-a fost în folosul bisericii. În câţiva ani, biserica ‘s-a cununat’ cu statul roman, şi-au apărut în cadrul ei două învăţături străine: cea a lui Balaam şi cea a Nicolaiţilor.
Balaam a propus să se şteargă diferenţa dintre cei care se numesc “poporul lui Dumnezeu” şi ceilalţi. Putem să participăm împreună la aceleaşi sărbători, la aceleaşi activităţi, la aceleaşi mese, etc., spuneau adepţii lor, şi creştinii au ajuns să se unească cu păgânii la locurile lor de petrecere. Pe de altă parte, preoţii păgâni s-au creştinat şi au introdus ritualurile lor în biserică. Aşa a pătruns masiv în creştinism atât imoralitatea cât şi idolatria.
Ca urmare a preluării învăţăturii Nicolaiţilor, s-a format o clasă de clerici care au dominat masele. 

4. Perioada a 4-a a bisericii este reprezentată de comunitatea din Tiatira (oraşul purpurei). Aici întâlnim o femeie, Izabela, care-i adânceşte pe credincioşi în imoralitate şi idolatrie. Ea pretinde ca-i proorociţă, că are cuvântul lui Dumnezeu, infailibil…, şi că toată lumea trebuie să-l accepte întocmai. De la apostoli şi până în perioada aceasta, nu a mai îndrăznit nimeni să pretindă că are inspiraţie divină… şi că aduce revelaţie în plus faţă de Scriptură.
Creştinii au ştiut că revelaţia a fost dată complet şi-ncheiată cu Apocalipsa:
“Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” (Apoc. 22:18)
A venit însă perioada de la 600 după Hristos, în care s-a ridicat Izabela cu pretenţiile ei. Aceasta femeie reprezinta BISERICA IDOLATRĂ, oficială, ce s-a osificat ulterior ca Biserica Catolică.
Biserica din Tiatira reprezintă biserica îmbracată-n purpură. Pâna astăzi, şefii supremi şi cardinalii din biserica Romei se îmbracă (nu întâmplător) în purpură.
În ea, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus deoparte pentru a se pune autoritar cuvântul lor, învăţăturile lor străine.
Biserica Catolică spune: Noi, biserica, suntem autoritatea principală, iar Biblia are autoritate derivată, pentru că noi am investit-o cu aşa ceva, şi…, dacă vrem să mai adăugăm ceva la ea, adăugăm oricând. Astfel şi-au permis ca după 1500 să adauge încă 15 cîrţi. Tot ei işi permit c-an fiecare an să adauge acele Enciclice Papale, afirmând că tot ce spune Papa de la Roma este infaibil, adică cuvinte fără greşeală, ca din partea lui Dumnezeu. Acea ‘femeie’, duce în rătăcire neamuri şi popoare, aşa cum scrie la Apoc.17.
Izabela este de fapt femeia care a luat aluat şi “l-a ascuns în trei măsuri de făină”, adică în cele 3 ramuri ale creştinismului: apusean, răsăritean şi protestant. În toate aceste biserici a pătruns acel “aluat” care s-a extins peste tot.
De exemplu cărţile apocrife adoptate drept canonice (ca şi inspirate) de către catolici, au fost preluate peste 100 de ani şi de către ortodocşi. Clericalismul s-a răspândit peste tot în bisericile oficiale. Aluatul “tainelor” s-a răspândit în multe biserici care pretind că au prelaţi care administrează tainele lui Dumnezeu, şi-ţi asigură loc în împaraţia Lui. 

Aluatul a pătruns până şi-n Biserica Angliei. 200 de ani s-au tot luptat puritanii ca să scoată învăţăturile greşite, şi mereu au spus ca biserica lor seamănă prea mult cu cea a Romei… În final a trebuit să părăsească ei Biserica Anglicană, pentru că n-au reuşit să înlăture aluatul. Aşa s-a format Biserica Metodistă, Biserica Baptistă, etc.
1000 de ani a aşteptat Dumnezeu pocăirea ‘Izabelei’, dar fără speranţă:
“Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei.” (Apoc. 2:22-23) 

5. A 5-a perioada a bisericii este BISERICA REFORMEI, de la 1500 încoace, şi a fost iniţiată prin mişcarea protestantă. Ea este reprezentată de comunitatea din Sardes - numele cetăţii înseamnă “rămăşiţe”. Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam şi continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în biserică iar urmarea firească a păcatului a fost moartea.
În negura ce domnea în creştinism, s-au ivit câteva nume care nu şi-au mânjit hainele, şi care au umblat cu Domnul: Luther, Calvin, Knox, Zwingli, etc. Ei au revenit în mare la învăţătura apostolilor, la credinţa primară.
Acestei biserici, Domnul îi spune: “Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit!”, adu-ţi aminte de învăţătura apostolilor!  

6. Perioada a 6-a începe din secolul al 18-lea şi este cunoscută ca BISERICA MISIONARĂ iar biserica are ramificaţii până în secolul 20.
Din Reformă s-a născut aşazisa Miscare Pietistă (de evlavie), de întoarcere la Dumnezeu, de adâncire a Scripturilor. A izbucnit apoi zelul misionar, de-a se transmite Evanghelia peste tot în lume, la orice făptură.
Misiunile au inceput cu William Kerry, Adoniram Judson, ş.a.m.d.. Toate continentele au fost evanghelizate în această perioadă reprezentată de comunitatea din Filadelfia. A fost “uşa” pe care Domnul a pus-o în faţa bisericii, uşă pe care “nimeni n-o va închide”.
Anglia, Olanda, Germania, au fost ţări puternice d.p.d.v. economic, care au putut să trimeată misionari peste tot în lume. Creştinismul s-a răspandit intr-un mod fără precedent si au apărut Mişcări ca cea Metodistă, Baptistă, Presbiteriană, etc.
Biserica aceasta a primit promisiunea răpirii:
“Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Apoc. 3:10) 

7. Urmează perioada a 7-a, şi ultima, reprezentată de biserica din Laodicea. Deja numele ei spune cam totul: laos = popor, si dichei = dreptate. Dreptatea poporului, vocea şi opinia poporului, s-au impus în biserică.
Nu este un secret că la ora actuală, în majoritatea bisericilor nu se predică Cuvântul şi dreptatea lui Dumnezeu, ci umanismul: idei umane, ideologie umană. Dreptatea poporului este pusă acum la loc de cinste. Aceasta-i BISERICA APOSTATĂ, biserica lipsită de valori autentice, care n-are “aur curatit prin foc”, n-are “haina albă” a neprihănirii Domnului Isus Hristos, n-are “doctorie pentru ochi” (vedere spirituală)…
Aurul - credinţa autentică – s-a dus. Ca haine, se folosesc cele ale neprihănirii proprii, care-l lasă pe om gol înaintea lui Dumnezeu. Alifia pentru ochi, care reprezintă capacitatea de-a discerne…, s-a dus şi ea.
Climatul de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte. Domnul Isus nu mai are nici El loc, şi este împins afară din această biserică!
Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulţumire sufletească (cam ca bogatul de la Luca 12:19 ). Treptat, forma a luat loc continutului…
Biserica zilelor din urmă crede că are de toate (“…m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic…”), dar e lipsită de valori, de neprihănire şi de vederi corecte. Sub abundenţa exterioara i se ascunde crasa goliciune spirituală. 

Privind la etapele istorice, observăm ca fiecarei biserici îi lipseşte ceva:
a) Din prima - “dragostea dintâi”;
b) Din a 2-a - credincioşia – unii s-au lepădat de Domnul din cauza persecuţiilor;
c) Din a 3-a - separarea şi disciplina – biserica este cununată cu lumea;
d) Din a 4-a - discernamantul – oamenii acceptă învăţăturile Izabelei şi sunt duşi în rătăcire;
e) Din a 5-a - vegherea, şi se ajunge pe moarte;
f) Din a 6-a - compromisul…;
g) Din a 7-a - tot ce-i esenţial: aurul curăţit prin foc, hainele neprihănirii, alifia pentru ochi…, de fapt lipseşte însusi Domnul Isus Hristos, pentru că El este ţinut afară. Aceasta-i cea ma tristă, cea mai degenerată biserică. 

Imaginile bisericilor merg din rău în mai rău. La început este condamnată doar lipsa dragostei dintâi. Apoi critica se diversifică: am şi cutare…, şi cutare lucru împotriva ta, zice Domnul. În Sardes, biserica ajunge “pe moarte”, pentru că au mai rămas doar câteva nume care nu ‘s-au mânjit’. În Laodicea, Domnul nu găseşte absolut nici un lucru bun de lăudat., fapt pentru care această biserică va fi ‘vărsată din gura’ Lui. 

Biserica, în evoluţia ei de-a lungul veacurilor, nu s-a purificat, nu a ajuns dintr-o stare bună în alta şi mai bună ci a tot fost afectată tot mai negativ de învăţături şi practici străine. ‘Aluatul’ care a apărut la început pe ici şi pe colo, s-a extins ulterior peste tot, practic a cuprins ‘toată plămădeala’.
Pavel spune că ramurile acelea, care reprezintă biserica, au fost altoite într-un măslin (care reprezinta poporul evreu), iar dacă nu aduc roade, vor fi tăiate.
“Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:7-8)
Noi suntem tocmai la acest punct în istorie când Domnul va interveni direct şi va răpi de pe pământ pe credincioşii adevăraţi, îi va lua la Sine, şi-apoi va tăia acele ramuri ale bisericii care n-au adus roadă, care nu şi-au îndeplinit misiunea, şi se va întoarce la programul Său cu Israelul. (vezi Rom. 11:19-25) 

Trăim vremuri de apostazie, de îndepărtare de Cuvântul lui Dumnezeu, vremuri în care lumea a pătruns în biserică. Biserica, nemaiputând vorbi despre ea că-i “sare si lumină”, va fi călcată în picioare:
“Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă.” (Luca 14:34-35)
Să nu ne lăsăm contaminaţi de tendinţele generale de dospire aluat care există în biserică!
Domnul ne spune: “Iată Eu vin curând”, şi dacă ascultăm de El, dacă ne conformam Cuvântului Său, El ne promite victorie, ne promite lucruri/lucrări deosebite…
Dumnezeu să ne binecuvinteze să putem să fim o Biserică Biruitoare!