În fiecare biserica este nevoie de credincioşi duhovniceşti, care să trateze cu duhul blândeţii problema păcatului din viaţa fraţilor lor, de credincioşi care înţeleg valoarea persoanei, şi care nu se limitează doar la a aplica numai legi şi regulamente.
Cine este mai important, OMUL sau REGULA?! De exemplu, Domnul Isus a explicat, că “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat (Marcu 2:27) , unor persoane care de dragul unei reguli erau gata să distrugă omul.
Bisericile sunt pline de oameni care condamnă fără înţelegere, distrugând vieţi, de dragul unor reguli, uitând că nu prin Lege au primit mântuirea, Duhul Sfânt, etc. În controversa cu cineva poţi câştiga un argument, dar poţi să-l pierzi însă pe omul respectiv…, dar celui duhovnicesc îi pasă de cel căzut şi nu va lua hotărâri pripite.
Faţă de unii care au mai căzut în acelaşi gen de greşală, tendinţa multora este de-al exclude din biserică, fiindcă asta-i regula…, şi doar puţini sar să-l ajute pe împricinat să iasă din acea ispită (din acea dependenţă ), pe câtă vreme cei duhovniceşti privesc mai degrabă la persoana care are nevoie să fie restaurată.
- Bine, bine…, dar cum menţinem atunci sfinţenia?! – Prin aplicarea disciplinei., care trebuie să fie corelată cu atitudinea celui care a păcătuit. Conform Scripturii, cine este atenţionat de biserica şi nu vrea să se pocăiască, este dat afară din comunitate. Unora nu le pasă sau iau uşor acest fapt, numai ca Domnul Isus spune, referindu-se la disciplina în Biserică, următoarele:
“orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Matei 18:18).
Avem toată compasiunea pentru cei care greşesc, care-şi recunosc păcatul şi se pocăiesc, dar, în ce priveşte pe cei care sunt sfidători faţă de disciplina bisericească, trebuie să procedăm exact aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: “să n-aveţi nici un fel de legături cu el/ei”! Practic, prin separare, prin ridicarea protecţiei bisericii, îi ajutăm pe cei nepăsători să se pocăiască cu adevărat… 

Când cineva judecă cu asprime, acela condamnă fără să ţină cont de pocăinţa (de zdrobirea) celuilalt, închipuindu-şi că el nu poate cădea în greşala respectivă, numai că Cuvântul avertizează astfel: “… şi IA SEAMA LA TINE ÎNSUŢI, ca să nu fii ispitit şi tu. (Gal. 6:1)
Credinciosul spiritual este conştient că şi el poate cădea…, fapt pentru care are înţelegere (îngăduinţă, fără compromis) pentru cel căzut, şi caută restaurarea celuilalt prin duhul blândeţei.

S-a observat că toţi cei care au judecat cu asprime pe alţii, s-au ‘condamnat’ singuri la cădere, ajungând să facă şi ei păcate asemănătoare…!
SCOPUL DISCIPLINĂRII este ridicarea celui căzut, celui împricinat revenindu-i sarcina de-a accepta să fie ajutat şi de-a o rupe cu păcatul (uneori, acest proces este destul de lung…)
Domnul Isus a vindecat pe unii instantantaneu, dar pe alţii în mod gradual (progresiv), pentru c-a avut în vedere slăbiciunile firii umane. Unii credinciosi care au căzut, trebuiesc asistaţi îndelung ca să iasă din acel păcat, până reuşesc să învingă ispita. Ei trebuiesc asistaţi cu blândeţe şi răbdare în acest proces al vindecării…!

Termenul de “ridicare” (“catartizo”) înseamnă de fapt a restaura, a repara, a-l aduce pe om în starea dinainte, a-l face din nou folositor (după îndreptare) pe cel care a cazut.
Mulţi credincioşi limitează ‘ridicarea’ la ‘încetarea din greşală’, şi nu vor să-l lase pe cel care a fost corectat să mai fie activ în lucrarea lui Dumnezeu, numai ca, daca cel care a căzut nu ajunge folositor măcar la nivelul la care a fost dinainte de cădere, înseamnă că restaurarea nu-i completă, nu-i deplină!
De exemplu David, dupa ce a căzut în păcatul imoralităţii (cu Batşeba) , scrie Ps. 51 în care îşi mărturiseşte păcatul, plânge, se căieşte, cere ca Dumnezeu să zidească în el o inimă nouă, un duh stabil, ca să nu mai cadă vreodată în acel păcat, apoi spune (în v. 13):
“Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” 

De fapt, restaurarea nu se opreşte la corectarea celui care a gresit şi la reactivarea lui în slujire, ci implica aplicarea celor menţionate la Gal. 6:2:
“PURTAŢI-VĂ SARCINILE UNII ALTORA, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”
Ridicarea completă se face prin purtarea sarcinilor celui care a căzut, pentru că păcatul are şi efecte îndelungate, aşa că cel care restaurează trebuie să asiste pe cel reabilitat, şi să meargă alături de el pentru o bucată de vreme, până când ‘poverile’ vor fi înlăturate. Păcatele au consecinţe, şi, de multe ori ele acţionează în şir ca şi ‘efectul de domino’, sau ca o ‘reacţie în lanţ’. Astfel, un păcat poate să aibă efecte multiple şi complexe. A purta sarcinile unii altora înseamnă a fi alături de cei în curs de refacere, pentru a putea suporta consecinţele greşelii din trecut. 

La cei care cred că pot să treacă singuri prin probleme, care nu admit să fie ajutaţi, pot apare serioase neajunsuri. De exemplu depresiile rar trec cu totul – ele din când în cînd revin (nu cu aceeaşi intensitate), dar cineva trebuie să fie în preajmă şi să îmbărbăteze, să încurajeze pe cel aflat în procesul de ridicare.
Procesul restaurării este uneori lung, greu, dificil…, şi poate fi realizat numai de oameni duhovniceşti care sunt gata să asiste şi să poarte ‘poverile’, “împlinind astfel Legea lui Hristos”.
“Legea lui Hristos” (Gal. 6:2) este pusă în opoziţie cu “Legea lui Moise”, care cerea imediat pedeapsa, pentru că regula prima, nu omul.
Într-o biserica în care domneşte “Legea lui Moise”, se ajunge la un grup închis de elitişti şi de farisei, pe câtă vreme unde se practică “Legea lui Hristos”, se formează o comunitate care mereu recuperează, ridică şi restaurează pe cei căzuţi .
Domnul Isus ne-a dat porunca nouă de-a ne iubi unii pe alţii, aceasta incluzând practic şi procesul de ridicare a celor căzuţi. Toţi cei care ştiu să condamne pe alţii şi nu sunt gata să se pună sub povara celui căzut, să ‘se pună la spărtură’, ei cred că sunt CEVA, dar realitatea este aceasta:
“Dacă vreunul crede că este ceva, cu toate că nu este nimic, se înşală singur.” (Gal. 6:3) 

La Galateni cap. 6 găsim două recomandări aparent contradictorii:
v.2 - “Purtaţi-vă sarcinile unii altora…”
v.5 - “…fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi”.
Când este vorba de povara ce survine în viaţa celor care au greşit, atunci suntem îndemnaţi să-i asistăm, să-i ajutăm să poarte sarcinile, dar, când e vorba de responsabilitatea mea faţă de cel căzut, şi nu mi-o fac, acolo e vorba de o sarcină pe care o voi purta singur înaintea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va fi direct răspunzător de atitudinea ce-a luat-o faţă de un credincios căzut, de felul cum l-a tratat…! Am ştiut să ridicăm, să restaurăm, sau ne-am grăbit să îndepărtăm şi să apăsăm?!
Domnul doreşte ca în jurul celui care a greşit să fie oameni duhovniceşti, care pot să înţeleagă şi să ajute, care să-l asiste şi să-l restaureze, cu duhul blândetei, în poziţia din care a căzut.

Dumnezeu n-a încredinţat nimănui sarcina de-a condamna, ci sarcina de-a ne manifesta dragostea.
“Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică”, scrie în continuare, la Gal. 6:8
Dacă în procesul disciplinării ne manifestăm în firea pământească, vom culege roadele firii…
Dumnezeu să ne ajute pe toţi să semănăm în Duhul (cu duhul blândeţei), şi să lucrăm cu tragere de inimă la ridicarea celor căzuţi, astfel încât cei disciplinaţi de bisericile noastre să se întoarcă cu pocăinţă şi recunoştinţă la El!