|
RESTAURAREA CELUI CAZUT...!
Cea mai dificilă şi delicată problema în biserică este
corectarea credinciosului…!
Biserica nu este o comunitate a oamenilor perfecţi, ci a unora care se află în procesul desăvârşirii, acesta
conţinând de multe ori şi căderi… Dumnezeu le îngăduie pentru ca să ne fasoneze, sa ne şlefuiască, şi să ne
strângă…, să ne apropie tot mai mult.
Domnul Isus işi zideşte Biserica Sa prin Cuvântul Său, prin darurile pe care le-a împărţit slujitorilor Săi cu
generozitate (date unora spre folosul multora), şi prin disciplină.
Credincioşii trebuie să vegheze la păstrarea sfinţeniei, dar, problema este a menţine disciplina având în vedere
corectarea celui care a greşit, fără a înstrăina pe împricinat. Când păcatul este corectat, aceasta se face cu
scopul ca Hristos să fie glorificat şi prin ridicarea celui gresit, prin restaurarea
lui.
Cuvântul spune răspicat:
“Fraţilor, chiar DACĂ UN OM AR CĂDEA DEODATĂ ÎN VREO GREŞALĂ, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu
duhul blândeţei.” (Gal. 6:1)
În procesul aplicării disciplinei trebuie să avem două lucruri care trebuiesc ţinute în echilibru -
dragostea de adevăr şi cea faţă de oameni, căci excesul în orice direcţie poate deveni catastrofal. Dacă
este doar dragoste de adevăr, aceasta implică severitate şi îndepărtează/înstrăinează pe cel căzut, iar dacă este
numai dragoste de oameni, aceasta implică tolerarea păcatului – în ambele extreme se ajunge la compromisuri, ori
privind sfinţenia, ori privind iubirea.
Greşala este o realitate, un fapt de viaţă, şi nu puţini mai pot avea căderi…, apoi, nu este suficient să arătăm
spre păcat şi să mustrăm pe cei care au căzut. Modalitatea în care se face corectarea este esenţială şi necesită
“duhul blândeţei”. Judecata noastră trebuie ‘temperată’, atunci când avem în vedere natura umană, pentru că “duhul
este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). Apostolul Iacov ne atenţionează în cap.3:1:
“Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai
aspră”!
Mai devreme sau mai tărziu, păcatul apare în viaţa
credinciosului (Gal. 6:1) – cel mântuit nu trăieşte în păcat, dar poate cădea în păcat! De
aceea, apostolul Pavel ne îndeamnă: “să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de
lesne…” (accidental…), pentru a nu afecta “trupul lui Hristos”. Pavel nu spune ‘dacă aţi prins/găsit pe
cineva în păcat’… Deci, cei care urmăresc pe alţii cu scopul de a-i prinde în păcat, de a-i vâna…, din start
sunt descalificaţi în a participa la ridicarea/restaurarea celui căzut.
Tare ne-am bucura dacă toţi credincioşii, după ce s-au întors la Dumnezeu, ar trăi o viaţă sfântă, perfectă, nu-i
aşa?! Trăim însă într-o lume plină de ispite, care tentează, avem încă (până la moarte sau până la Răpire) o natură
păcătoasă (fire pământească) care ne tot împinge la păcat, plus că “potrivnicul nostru diavolul ne dă târcoale” şi
caută mereu victime. Astfel, un credincios care ‘lasă garda jos’, care nu veghează, poate cădea uşor în ispită.
Unii creştini se cred invulnerabili, devenind astfel şi mai atacabili… - când cineva se-ncrede în sine pe calea
credinţei, acela va experimenta în mod sigur căderea…!
Pavel ne spune că cel căzut în greşală este o victimă, şi trebuie tratat “cu duhul blândeţei”. Termenul “greşală”
desemnează un eşec (neatingerea ţintei) - este termenul opus umblării după standardul Cuvântului:
“Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:25) - numai în acest fel putem evita
păcatul!
Cei care umblă prin Duhul sunt cei care pot corecta şi ridica pe cel
căzut! Cei care se bucură de căderea cuiva, aceia nu se
califică în a trata problema păcatului. Aceeaşi situaţie este şi în cazul celor care folosesc greşala cuiva
drept prilej de a-şi etala neprihănirea lor, ‘superioritatea’ lor, etc.
Caderea unui credincios trebuie să fie mai degrabă o ocazie pentru ceilalţi de a demonstra prezenţa în viaţa lor a
roadei Duhului Sfânt. De aceea Pavel s-a exprimat astfel:
“dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, CARE SUNTEŢI DUHOVNICEŞTI, să-l ridicaţi cu duhul
blândeţei.”
Credinciosul blând, cel care a învăţat să-şi stăpânească pornirile firii în faţa unui comportament scandalos al
fratelui său, acela este calificat să trateze problema păcatului în viaţa celui căzut. Domnul Isus a căutat
întotdeauna, cu blândeţe, să ridice şi să restaureze pe cei cu care S-a întâlnit…, nu-i
aşa?!
Ce ne vine în minte imediat ce aflăm de greşala cuiva?!
Condamnăm, ne considerăm superiori pentru că n-am căzut şi noi în asemenea păcat, avem dorinţa de-al face
public imediat, de-a ‘scutura’, etc. Pavel ne avertizează că dacă nu umblăm prin Duhul, avem tendinţa să
“umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii”(Gal. 5:26)
În multe biserici, pentru că nu există oameni duhovniceşti care să trateze problema păcatului atunci când apare (şi
apare cam inevitabil) se ajunge la întărâtare, iar problemele se complică, apărând ’colaterale’…
Dacă mă doare căderea cuiva şi primul meu gând este cum pot ajuta pe fratele meu, dacă am dorinţa de a-l ridica…,
înseamnă că am blândeţe şi mă calific în a trata greşala sa.
“Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?”, spune apostolol Pavel la 2 Corinteni
11:29.
|
