|
B. COMPONENTE ŞI
ASEMĂNĂRI
În ce constă “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” în om?!
În Genesa ni se spune că Dumnezeu a deliberat şi a hotărât crearea unei fiinţe care să fie după chipul şi
asemănarea Lui.
“Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemãnarea Noastră; el să stăpânească peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască
i-a făcut.” (Gen. 1:26-27)
Sunt 2 termeni folosiţi în aceste versete, care s-au repetet: “chipul” şi
“asemănarea” lui Dumnezeu. Sunt aceşti termeni sinonimi, sau doar apropiaţi? Au ei semnificaţii
sau implicaţii aparte?!
Mulţi cititori ai Bibliei consideră c-ar descrie aceeaşi realitate, c-ar fi sinonimi deci…, arătând că omul se
aseamănă cu Dumnezeu în anumite privinţe. În ce constă asemănarea însă, părerile sunt din nou împărţite…
Unii teologi privesc foarte reducţionist problema şi susţin că asemănarea constă doar ăn spiritualitatea omului.
Chipul şi asemănarea nu se pot referi şi la fizicul omului, din moment ce Dumnezeu nu are trup, spun ei. Dumnezeu
este Duh, subliniază ei, iar omul are şi el o parte spirituală. Deoarece în spirit omul a avut iniţial o
neprihănire,o stare de sfinţenie ca şi Dumnezeu, aici s-ar regăsi asemănarea, spun ei. Datorită neprihănirii
originare, omul a putut lua contact cu Dumnezeu la nivelul spiritului, a putut avea părtăşie cu Dumnezeu,
subliniază ei, dar în cădere, omul a pierdut acea neprihănire, a murit spiritual, încetând relaţia intimă cu
Dumnezeu. Omul a pierdut astfel chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu iar in starea sa decăzută nu se mai deosebeşte
de animale, spun acei teologi.
Adevărul este că spiritualitatea
omului şi capacitatea lui de părtăşie cu Dumnezeu formează doar parte a chipului şi asemănarii omului cu
Dumnezeu. “Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” sunt noţiuni (realităţi) mult mai complexe decât
spiritualitatea şi neprihănirea originară care s-au pierdut prin păcat.
În Gen. 9:6, Dumnezeu spune lui Noe:
“Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul
Lui.”
Şi după cădere deci, omul are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
La Iacov 3:8-9, apostolul întăreşte şi el acest fapt:
“limba … este un rău, care nu se poate înfrîna, este plină de o otravã de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi
Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.”
În Gen. 5:1-3 citim: “ În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte
bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om” în ziua când au fost făcuţi. La vârsta
de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.”
Deci, Set avea chipul şi asemănarea lui Adam, care avea la rândul său chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.
Contextul în care este descrisă creaţia
omului, oglindeşte faptul că omul este o fiinţă deosebită de animale, iar unii teologi au concluzionat de aici că
tot ce ne deosebeşte de animale s-ar referi de fapt la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în noi.
Ce ne deosebeşte de animale? - Psihicul, ar fi un prim răspuns evident…
Omul analizează raţional existenţa…, are simţăminte, sentimente, este capabil de dragoste, de afecţiune, etc. Omul
este înzestrat cu voinţă, este capabil de-a lua decizii, de-a alege, etc.
Desigur că acestea sunt lucruri care indică prezenţa chipului şi asemănării lui Dumnezeu în noi, dar şi îngerii le
au. Îngerii au raţiune, au sentimente, au voinţă…
De exemplu în mod raţional unii au hotărât să se revolte împotriva lui Dumnezeu, s-au legat afectiv de Lucifer şi
şi-au exersat voinţa, dar nu ni se spune nicăieri în Scriptură că şi ei ar fi fost creati după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu.
“Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” în om trebuiesc definite ca şi realităţi, înzestrări, caracteristici care
deosebesc omul atât de animale cât si de îmgeri!
În primul rând
omul este o fiinţă TRIPARTITĂ, după cum Dumnezeu este TRINITATE. Omul are 3 părţi: trup, suflet şi duh (sau
spirit). Îngerii sunt spirite, şi probabil c-au şi trupuri (deşi acestea nu sunt materiale), dar n-au 3 părţi
constituente, ca omul.
La 1 Tes. 5:23, ni se spune astfel:
“Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi DUHUL vostru, SUFLETUL vostru şi TRUPUL vostru, să fie
păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”
Sufetul nu-i sinonim cu duhul, cum încearcă unii să ne deruteze. Este adevărat că omul are o parte materială şi una
imaterială, dar cea imaterială este compusă la rândul ei din două elemente: psihicul, cu care se naşte şi duhul,
care-i activat în momentul pocăinţei şi al naşterii din nou.
Domnul Isus spune: “Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” (Ioan 3:6) Ne-am
născut cu psihic, acesta fiind deci parte a “cărnii”, dar ce-i “născut din Duh, este duh”. Domnul Isus face deci
distincţtie netă între psihicul şi spiritul omului – cu psihicul ne naştem, dar duhul îl obţinem când suntem
născuţi din nou, din Dumnezeu.
Omul este numit uneori ca Templu: “Nu ştiţi
că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor. 3:16
)
Templul avea 3 părţi, care corespund celor 3 componente ale omului:
1. Curtea exterioară a Templului, reprezentând trupul, partea de afară;
2. Camera Sfântă, reprezentând sufletul omului. Acolo era era un sfeşnic luminos, simbolizând
raţiunea, altarul tămâierii (cu “arderi de bun miros”), ţintind simţămintele, şi tot acolo erau şi pâinile de pe
masa dinaintea Domnului, simbolizând voinţa, puterea de-adecide…
3. Sfânta Sfintelor, încăperea cu Chivotul lui Dumnezeu, reprezentând duhul omului.
Omul are comuniune cu Dumnezeu la acest nivel, al spiritului.
În această încăpere erau prezente tablele legii, vasul cu mană şi toiagul lui Aaron (care înflorise şi dăduse roade
- migdale). În duhul, luăm contact cu Dumnezeu, si avem o raţiune înnoită (tablele legii), simţăminte înnoite
(migdalele de bun miros), şi o voinţă înnoită (mana). Toate acele 3 elemente, au fost puse ulterior în Sfânta
Sfintelor, nu de la început. Iniţial, acolo a fost doar prezenţa lui Dumnezeu (Chivotul).
Noi ne naştem cu suflet, dar duhul ne este activat în momentul naşterii din nou. Capacităţile
duhului apar ulterior în noi, mai precis , la convertirea noastră, la pocăinţa noastră.
Iniţial, omul a avut cunoştinţa lui Dumnezeu, neprihănire originară, sfinţenie, dar le-a pierdut în cădere.
Ce-a rămas atunci în om?! - A rămas capacitatea morală de-a distinge între bine şi rău, plus acel simţământ de
“trebuie”, d.p.d.v. moral, care se află în fiecare om.
Noi cunoaştem ce este binele, şi-avem în noi un cuget care ne-ndeamnă la a face bine.
Există o
asemănare a lui Dumnezeu în om, care este naturală – aceasta este PERSONALITATEA UMANĂ.
Această personalitate se
defineşte pe două planuri:
A. Capacitatea omului de-a se cunoaşte pe sine, de-a cunoaşte lumea şi de-a cunoaşte pe Dumnezeu. Omul are
capacitatea de a-L înţelege şi de a-L iubi pe Dumnezeu…
B. Capacitatea omului de-a se defini pe sine d.p.d.v. moral. Omul poate decide ce anume va fi în centrul atenţiei
sale: persoana sa, Dumnezeu sau lumea exterioară.
Există însă şi
o asemănare morală cu Dumnezeu, aceasta fiind SFINŢENIA. Omul n-a fost creat neutru d.p.d.v. al
sfinţeniei – Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană:
“Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu i-a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” (Ecles.
7:29)
..iar la Efes. 4:24 ni se subliniază aceasta :
“să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă
adevărul.”
“Chipul lui Dumnezeu” are deci “neprihănire şi sfinţenie”!
Această asemănare morală s-a pierdut prin cădere, dar asemănarea naturală s-a menţinut parţial şi după
aceea.
Omul rămâne o personalitate şi după cădere.
El are capacitatea de-a se cunoaşte pe sine, de-a cunoaşte natura, şi de-a cunoaşte sau recunoaşte existenţa şi
lucrarea lui Dumnezeu. Omul are capacitatea de-a distinge între bine şi rău, deşi nu este în stare să facă binele
în mod absolut, pentru c-a pierdut asemănarea morală cu Dumnezeu, adică sfinţenia.
|
