|
CE ESTE OMUL…?!
A.
FIREA PĂMÂNTEASCĂ
ne dă de furcă în fiecare zi… Ea este o entitate care ne provoacă, ne solicită şi ne antrenează într-o luptă în
care trebuie să-văţăm să fim victorioşi. Ea caută să se manifeste mereu, dar Cuvăntul ne arată că cei credincioşi
pot obţine biruinţa asupra ei, dacă se lasă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.
Textul bilic conţine referiri ample la această fire, aşa că-i imperativ să înţelegem de fapt ce este aceasta.
Termenul limbii originale este “SARX”, care înseamnă de regulă carne, trup, dar mai înseamnă şi carnal,
natură carnală, firesc, pământesc, fire pământească, natură pământească, natură păcătoasă.
Unde cuvântul apare în Biblie sub înţelesul de fire păcătoasă, Fr. Dumitru Cornilescu a preferat expresia “fire
pământească”.
Mai sugestivă ar fi fost expresia “NATURĂ PĂCĂTOASĂ”, dar n-ar fi fost acceptată poate de marea mulţime a
’oamenilor de bine’.
Ce este de fapt
această fire pământească despre care citim astfel la Rom. 8:7:
“Fiindcă umblarea după lucrurile firii pãmânteşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune
Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” ?!
- Este mai mult decât o gândire firească şi păcătoasă, este o întreagă natură păcătoasă…
Firea pământească nu este trupul nostru, cum cred unii, şi trăiesc cu confuzia că trebuinţele trupului şi orice
dorinţi trupeşti ar fi păcătoase. Sunt oameni care cred în mod eronat că a te bucura de exemplu de mâncare sau de
intimitate sexuală este păcat, fiindcă acestea sunt dorinţe ale trupului. Firea pământească nu este trupul omului,
deşi se manifestă prin trup. Tot astfel firea pământească nu este psihicul omului sau gândirea lui, deşi se
manifestă şi prin ele.
Firea pământească este un adevărat complex, care antrenează elemente ale trupului şi ale psihicului într-un
sistem care gândeşte păcătos, are dorinţe păcătoase, incită la păcat şi generează păcat. Ea este o fire
pământească în sensul că este opusă la tot ce este ceresc şi divin.
Cum a apărut
această fire în noi?! Ne-a creat Dumnezeu cu ea?
- În acest punct mă voi rezuma a spune că firea pământească a apărut în om odată cu neascultarea lui Adam. Ea n-a
fost parte a creaţiei, ci a apărut ulterior, ca urmare a revoltei omului faţă de Dumnezeu. Această fire s-a
moştenit, a fost şi este transmisă tuturor urmaşilor, excepţie făcând doar cel de “al doilea Adam” (sau “ultimul
Adam”).
Este vorba de acel “fel deşert de vieţuire” de care se aminteşte la 1 Peter 1:18:
“căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire,
pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri”.
David, un om care a înţeles bine lucrurile spirituale, spune în Ps. 51:5-6:
“Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul
inimii: fă, deci, să pătrundã înţelepciunea înlăuntrul meu!”
David este conştient că din momentul în care a fost conceput, a avut parte de o natură păcătoasă.
Firea
pământească este iremediabil stricată – în ea nu există nimic bun. De acea apostolul Pavel ajunge să spună că
ştie că nimic bun nu locuieşte-n el. Această fire este tot mai rea, pe măsură ce noi îmbătrânim, dar mulţi
credincioşi nu sunt conştienţi de acest lucru, deşi Pavel ne-a avertizat şi despre acest proces de degradare:
“cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele
înşelătoare” (Efes. 4:22).
Firea devine tot mai stricată şi pervertită. Ea rămăne permanent cu noi, nefiind eradicată prin naşterea din nou,
cum îşi închipuie unii. Chiar dac-am început o viaţă nouă, nu s-a terminat cu firea pământească – ea rămâne cu noi
până la moarte sau până la Răpire
Apostolul Pavel exclamă în Rom. 7:24:
“O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, altfel spus, cine mă va scăpa de această
natură păcătoasă?
Aceeaşi idee o exprimă el la 1 Cor. 15, arătând că ceea ce este firesc, pământesc, va fi înghiţit într-o zi de un
trup nou, pe care Dumnezeu ni-l va da fie la venirea Domnului Isus, fie la Înviere (ex. V. 54):
“Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în
nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă.”
Cel mântuit are
deci două naturi: una păcătoasă, cu care s-a născut, în
contul căreia încă mai comite păcate, şi o natură nouă, dobândită prin naşterea din nou, în virtutea căreia poate
să facă binele şi să trăiască în sfinţenie.
Domnul Isus i-a spus lui Nicodim, om foarte religios:
“Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan
3:3)
Dacă omul nemântuit are doar o natură, şi
aceasta este înclinată numai spre rău, cum explicăm faptul că mulţi oameni neregeneraţi fac totuşi şi bine, şi
manifestă virtuţi faţă de semenii lor?! Deşi nu-s născuţi din Dumnezeu, cum de pot aceia înfăptui binele, fără a
avea o natură nouă obţinută prin naşterea din nou? Nu cumva este adevărată poziţia şi explicaţia unor teologi şi
sociologi care spun că omul nu are o natură păcătoasă, ci doar tendinţe păcătoase?! Ni se spune că omul poate face
fie binele, fie răul, dar în virtutea faptului că poate discerne, poate alege pe care din ele…
Cum răspundem la această provocare?
Biblia ne certifică natura noastră păcătoasă, oricât am încerca noi a o ecrana:
“Inima este nespus de înşelãtoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”
Dumnezeu ne “cercetează inima şi rărunchii” (lăuntrul nostru), şi ştie ce-i acolo.
Ştie că de-acolo, “din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile
mincinoase, hulele” (Matei 15:19), viclenia, poftele, ş.a,m.d.
Toate acestea ies dinlăuntru, din ce este natural în om.
In
predica de pe munte, Domnul Isus ne-a atras atenţia că natura rea produce roade rele…, şi numai o natură nouă
produce roade nobile.
De unde vin atunci faptele frumoase, altruiste, de caritate, ale unor oameni neregeneraţi?!
- Omul are în el acea natură păcătoasă care produce răul, dar pe lângă ea mai are ceva: omul poartă încă în sine
“chipul lui Dumnezeu”. Tot ce mai e bun în omul neregenerat se datorează “chipului lui Dumnezeu”, pe care
El l-a aşezat în om, la creaţie.
|
