|
DOMNUL “CUNOASTE TOATE CAILE MELE”
Binecuvântările Domnului nu vin dacă ne aflăm pe “calea
rea”, ci dacă umblăm pe “calea veşniciei”!
De regulă, noi ne analizăm superficial, pentru a afla pe ce cale umblăm… Este bine ca în mod periodic, să cerem
sincer, cu seriozitate, Domnului: Doamne cercetează-mă Tu! Ce găseşti Tu că ‘şchioapătă’, că-i compromis, că nu-i
bine-n viaţa mea?
Dumnezeu ne va puncta ce trebuie curăţat, ce trebuie schimbat…
Am cerut noi Domnului (şi mai recent) să ne cunoacă inima, cu toate ‘cămăruţele ei’, să ne cunoască gândurile, să
vadă dacă suntem pe o “cale rea”, şi să ne ducă pe “calea veşniciei”?!
Dacă permitem Domnului să ne cerceteze, El nu numai că ne arată ce este rău, dar şi corectează ce nu-i după voia
Lui în viaţa noastră, şi ne pune pe “calea veşniciei”, o cale ce contează pentru veşnicie.
De regulă, când ‘batem pe loc’, nu primim răspuns la rugăciuni, etc., staţionăm sau ‘avansăm’ pe-o “cale rea”,
chiar dacă suntem născuţi din nou…
Propăşirea este o realitate pe care toţi ne-o dorim, dar pe care o experimentăm, dacă în
viaţa noastră există MOMENTE DE INTROSPECŢIE, de analiză, de cercetare…, şi apoi de rectificare a
‘traiectoriei’ sau a căii pe care mergem.
Lipsa analizei vieţii şi a activităţilor duce la stagnare, chiar la regres, pe când cercetarea, urmată de schimbare
adecvată, duce la propăşire.
Pe plan spiritual, avem o problemă majoră: nu ne cunoaştem bine. De aceea, ar trebui să apelăm la Acela
care ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi.
Un exemplu grăitor, de cum ar trebui procedat, ni-l dă David în Psalmul 139.
(Cred că acesta-i un moment potrivit pentru toţi, spre a (re)citi în întregime acest
psalm!)
ŞTIINŢA LUI DUMNEZEU
Psalmul 139 este un poem care proclamă măreţia lui Dumnezeu în relaţia
cu noi oamenii, făpturile Lui “minunate”.
Psalmistul este impresionat până în străfundul fiinţei sale, când contemplă caracteristicile lui Dumnezeu.
Mai întâi el priveşte la OMNIŞTIINŢA lui Dumnezeu, la faptul că El cunoaşte toate lucrurile. De aceea, David tot
repetă expresii de genul “Doamne, Tu ştii…”
Domnul ştie căile noastre, activităţile, cuvintele şi chiar gândurile noastre, spune psalmistul.
Dumnezeu ne cunoaşte şi prin faptul că El este OMNIPREZENT, recunoaşte David, şi ajunge de spune:
“O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot cuprinde. (v.6)
Ce “ştiinţă”?!
Prezenţa lui Dumnezeu oriunde, înseamnă ştiinţa lui Dumnezeu…
De aceea “… nici chiar întunericul nu este întunecos” pentru Domnul; “ci noaptea străluceşte ca ziua, şi
întunericul ca lumina.” (v.12)
Dumnezeu apoi ştie tot şi pentru faptul că El a creat tot - El a întocmit şi pe om:
“Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau
rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (v.16)
Dumnezeu vede tot, şi oriunde, şi … ‘în timp’ – nimic nu scapă ştiinţei Lui. El ştie tot şi poate tot!
Avem deci de-a face cu un Dumnezeu care ne cunoaşte, ne vede, şi este prezent în orice loc am
fi.
ÎNTORSĂTURĂ
După ce-şi exprimă admiraţia fără limită asupra Dumnezeului infinit,
creator şi suveran, şi care ne cunoaşte pe de-a-ntregul, psalmistul se-ntoarce spre problemele sale.
În v. 19, David îşi exprimă o dorinţă:
“O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!...”
Oameni “setoşi de sânge”, oameni răi, îl ‘necăjeau’ pe David, care dorea ca Dumnezeu să-l scape de ei.
În v. 20, David face observaţia că ei, oamenii aceia răi,
“… vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!”
Psalmistul arată deci că vrăşmaşii lui sunt şi ai Domnului, şi-şi ‘pregăteşte’ practic întrebarea din v. 21:
“Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
‘Logica’ ne-mpinge la o justificare de genul:
Doamne, ăştia Te urăsc pe Tine…, mă urăsc pe mine…; nu-i aşa c-ar trebui ‘să mă înfoi’ spre ei?!
În v. 22, David ia atitudine şi dă un răspuns ‘energic’:
“Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei.”
(…Mai întâi sunt duşmanii Tăi , Doamne, şi, fiindcă sunt şi-ai mei, de-aceea-mi permit ca să-i urăsc şi să doresc
să scap de ei, să-i nimiceşti, explică autorul…)
În acest punct, psalmul ia o întorsătură neaşteptată. David nu mai este atât de sigur că felul în
care a răspuns la întrebare este cel corect, şi-acum el cere ca Dumnezeu să-l cerceteze (v. 23):
“Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!”
… admiţând c-ar putea fi pe o “cale rea”:
“Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei! (v. 24)
Psalmul începe cu o observaţie, cu constatarea (v.1):
“Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti”,
… şi se termină c-o rugăciune…
Psalmistul, după ce-şi dă seama că Dumnezeu cercetează toate lucrurile, şi le cunoaşte, se roagă ca Dumnezeu să-l
cerceteze, ca să-i facă cunoscut ce este şi-n inima lui.
Noi nu ştim tot ce este în inima noastră, dar Dumnezeu ştie cu exactitate. Dumnezeu ne cunoaşte şi ‘pe dinafară’,
şi ‘pe dinăuntru’, şi gândurile, şi “rărunchii”… El ştie nu numai vorbele, nu numai ce-i “pe buzele noastre”, ci şi
gândurile, simţămintele şi motivaţiile noastre.
Dumnezeu cunoaşte deci “căile” noastre, care sunt modalităţile noastre de-a gândi şi de-a acţiona.
Tu “cunoşti toate căile mele” (v. 3), zice psalmistul.
Dumnezeu ne cunoaşte bine, nu doar superficial cum ne ştim noi. De multe ori putem ‘aluneca’ pe o cale greşită, pe
o cale rea, şi e nevoie ca El să ne (re)aducă pe “calea veşniciei”
|
